In cautarea memoriei

“Trei sferturi din viata scapa de altfel definirii prin fapte: multimea veleitatilor, dorintelor, chiar a proiectelor mele ramane nebuloasa, destramandu-se ca o fantoma. Restul, partea palpabila, mai mult sau mai putin autentificata de realizari, abia este ceva mai limpede, insiruirea evenimentelor fiind tot atat de confuza ca a viselor. Am propria mea cronologie, cu neputinta de sincronizat cu cea bazata pe intemeierea Romei sau cu era olimpiadelor. Cincisprezece ani in fruntea armatelor au durat mai putin decat o dimineata la Atena; exista oameni pe care i-am frecventat toata viata si pe care nu-i voi intalni in Infern.”

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian

Mircea, rezista reflectarii!

 

Din nou, lui Mircea, care, desi a pierdut o batalie cu reflectarea, nu va pierde niciodata lupta cu aceasta.

 

 

“Notiunea de reflectare intra in mare masura in iluzia inteligibilitatii universale, care confera forta idelologiei: datorita ei, toate fenomenele sunt interpretabile. Cu toate acestea, meritele ei nu se opresc aici. Raportand reflectarea la un principiu mai inalt, spiritul crede ca a facut o descoperire; el isi imagineaza ca a inteles ceva. Or, ideologia se impune cu atat mai hotarat inteligentei cu cat ea acrediteaza un simulacru de intelegere, o promisiune de hermeneutica, impresia unei stiinte care se reveleaza progresiv. Denuntarea aparentelor cu ajutorul reflectarii creeaza un miraj al descoperirii; ea justifica prin aceasta pretentia ideologului. Pentru ca, in aceasta optica a reflectarilor, activitatea spiritului poate lua doua forme: ea consta fie in a reflecta, fie in a repera reflectari. Lumea este acoperita dintr-o infinitate de masti care trebuie smulse.”

 

 

Francoise Thom, Limba de lemn

Lacom

Lui Mircea

Lacom, nu lacomie.

De ce sa ne mantuim cu o idee?

De ce in zei sa credem, o, tu, aviditate?

 

De ce atunci si pentru totdeauna,

cand e acum,

mai frust ca niciodata?

De ce Pavel, cand mai simplu, Mircea?

 

Ochii, limba si ficatul.

Acestea vreau, mai mult ca niciodata.

Cu graba…

 

Cu graba spre tine alergam,

desi nu stim,

desi nu vrem,

desi nu credem.

 

 

Desi habar n-avem de mestesugurile lui Hermes,

franturi din oratiile-i divine baiguim.

Propria calauza artizana suntem;

propriul calator pe drumurile ratacitoare croite cu mandrie de altii;

propriul atlet al jocurilor inventate cu dibacie de noi.

 

 

Desi stapaniti de oroarea vidului,

o putere divina in noi il soarbe de fiecare data cand ne miscam;

fugim mancand pamantul,

dintr-o dragoste eterna de suspendare,

dintr-o ura perfecta impotriva iconoclastilor.

 

 

Desi credinta ne-a parasit, dintotdeauna,

cu graba spre tine alergam,

de-un fior marunt impinsi inainte,

de-o ecuatie Laplace tintuiti in miscare.

Captiva

Proba de rezistenta la filozofie (II)

Nici stiinta, nici ideologia nu au putut “opri” un Heidegger – dau un exemplu apropiat mediului intelectual romanesc contemporan (lungimea titulaturii e o ironie a limbii, nu a gandirii). Putem spune, cel mult, ca ne-a oprit pe noi sa redam niste repere pe drumul gandirii. Poate fi o limita, si daca este intr-adevar, trebuie sa ne-o asumam cu onestitate si sa “activam” in continuare cu seriozitate ca profesori de filozofie. Asa au facut si profesorii de filozofie nemti instruind cu seriozitate zeci de generatii de studenti, pana cand din randurile lor a aparut un Kant, un Hegel, un Husserl sau un Heidegger. Probabil ca noi, privind dinspre Balcani, am zice ca au fost cam terni – si poate chiar au fost. Nu s-au bazat ca noi pe “mica impresie artistica” si iata ca au spus cate ceva care ne ajuta si pe noi sa functionam in bransa. Sunt convins ca asta se intampla si in sistemul universitar american de astazi.

 

Ceea ce domnul Lavric afirma in legatura cu umilinta la care filozofia este supusa de catre stiinta ma lasa perplex. Este cu siguranta un intelectual erudit, familiar cu presocraticii, Platon, Aristotel sau stoicii si nu indraznesc sa il retrimit la ele. Cred insa ca acest atac este simptomatic pentru o buna parte a mediului intelectual romanesc, cu care, marturisesc jenat, m-am surprins fraternizand de nenumarate ori si sub nenumarate chipuri. Este un atac intrucatva oedipian - un atac direct la fondatorii filozofiei si ai stiintei. Altfel e doar o figura de stil si un slogan dogit din Heidegger.

 

In ce priveste ideologia si acel “set de discipline hibride cu rol servil, menite a da o glazură teoretică deciziilor neteoretice ale politicienilor”, am sa dau o replica punctuala, “analitica”:

 

(1) o retrimitere la texte fundamentale  - Platon, Aristotel, stoici (de aceasta data indraznesc!);

(2) o sugestie: “analistii politici” nu trebuie confundati cu oamenii – putini la numar – care reusesc sa stapaneasca arta si stiinta acestor indeletniciri “servile” si care, probabil, nu exista in Romania; dar care au contribuit la momentul ’89.

(3) o referire la spatiul american: atat oamenii care au facut / fac politica, cat si “sfetnicii” acestora au dobandit si arta si stiinta de a conduce in universitatile americane. Nu in ultimul rand, trebuie spus ca Universitatea americana este, cu siguranta, unul dintre cele mai fertile soluri ale gandirii politice a secolului XX - John Rawls, Alisdair MacIntyre, Leo Strauss, Hanah Arendt and so on. Acestia ne spun, intr-o maniera eleganta si in acelasi timp serioasa, ca intr-o lume in care intelectualii se respecta pe sine, ceilalti “dau doi bani pe ei”, indiferent daca imbratiseaza liberalismul, neoconservatorismul sau paleoconservatorismul.

 

 

Citind articolul m-am intrebat, din nou, noi unde stam atunci cand judecam astfel? Privind la Romania contemporana, raspunsul este simplu: NICAIERI. Dar cu siguranta ca acum este mai important unde vrem sa mergem decat unde suntem. Eu nu vreau sa ajung nicaieri. Si nu cred ca alti intelectuali romani, desi au vocatia nimicului, ar trebui sa vrea sa ajunga nicaieri. Nu cred ca solutia este sa ne retragem in “alveole” si “gaoace” si sa ne iluzionam ca vorbaria noastra, adanca si sententioasa, “va avea un cuvant greu de spus”. Nu va avea greutate nici macar pentru noi, fata in fata cu momentul final, si anume pensionarea culturala.

 

 

In niciun caz nu sustin ca invinsii trebuie judecati sau expusi, ei sunt intr-adevar ai nostri si noi toti, ca si comunitate, suntem responsabili pentru esecul lor. Dar cred ca e onest ca, atunci cand te recunosti invins, sa te retragi in alveola (si eventual sa astepti sa fii salvat) si sa nu faci prozeliti printre cei care merg pe doua picioare. Doar daca nu o fi si asta vreun fel de erezie care vrea sa cucereasca lumea prin martiriu…

Proba de rezistenta la filozofie (I)

Am citit relativ recent un articol al domnului Sorin Lavric. Sententios, trist si mesianic, imi pare a fi una din numeroasele intrupari descarnate ale spiritului neputintei, atat de exemplar manifestat in scrierea filozofico-epistolara romaneasca.

 

 

Adoptand stilul de deschidere timid-analitic al domnului Lavric, as spune ca filozofia la nivel universitar nu se prabuseste. Exista doua cazuri, cel anglo-saxon si cel continental (categorie in care as include cu generozitate si filozofia romaneasca), care pot fi cu usurinta constatate astfel (scuze pentru spritul empiric):

 

(1) O scurta vizita de 4 luni in mediul universitar american, probabil atat de detestat de majoritatea universitarilor nostri, ar fi cu adevarat instructiva. Nu incerc sa dau argumente in carti, conferinte si nume de profesori, pentru ca, probabil, pentru un astfel de mindset ar fi doar un apel la cantitativ - tipic “desertului media”. Iata si argumentul calitativ, la fel de robust ca aceasta intreaga abordare calitativista: in State universitarii nu doar ca traiesc din filozofie, dar traiesc si pentru filozofie. Si sunt unii care o fac chiar foarte bine. Nu, “americanii” nu sunt niste buimaci recuperati din Yellowstone si repartizati “pe la institutii”; il inteleg pe  Kant sau Heidegger si nu mananca (doar) junk food.

 

(2) Filozofia continentala “de universitate” este intr-adevar imbatranita, cum este intregul continent. Lipsa de vana a filozofiei este o consecinta a lipsei de vana a europenilor, a imbatranirii si deopotriva infantilizarii produse de statul bunastarii. Sau a lipsei unui inamic, ar spune unii. Sau a lipsei nevoii de a lupta cu un inamic atat de serios in perioada razboiului rece, cand “tatal” era inca in putere – ar spune altii.

 

In Romania, cauza este cu totul alta: vechea garda, care nu se multumeste doar cu ramanerea pe pozitii, ci si cu amprentarea - un termen consacrat - generatiilor tinere. Asa ca cele trei posibilitati identificate de domnul Lavric sunt de fapt doua, deoarece filozofia continentala “de universitate” nu are unde sa mai cada. E deja la punctul 0. Mai jos nu se poate.

 

Ceea ce este cu adevarat grav, si aici fac iarasi referire atat la amprentarea sus-amintita, cat si la faptul ca reprezentantii institutionali ai “filozofiei romanesti” pot primi doar otrava din pharmacon, este ca autorul opteaza pentru o solutie de tipul “rezistenta prin cultura” si identifica vina in alta parte.

 

Solutia nu este rezistenta prin cultura, ci “performanta” prin cultura, bucuria ca te indeletnicesti cu filozofia. Traim intr-o lume libera sau, pentru criticii de stanga ai societatii democratice, intr-o lume cu un grad de libertate infinit mai mare decat cel de sub comunism. Desi suntem supusi nenumarator constrangeri, suntem liberi sa performam si sa ne bucuram ca facem filozofie, inclusiv institutional.

 

(Pentru cei care vor obiecta ca libertatea este puternic ‘constransa’ de triviale nevoi materiale, care nu te lasa sa iti cumperi carti online, sa te duci la conferinte & co., am sa le spun ca ar fi benefica putina implicare si iesire din iluzoriile “gaoace ale culturii libere” sau din “alveolele culturii”. Sunt multe oportunitati de finantare, pe care capitalistii rai le acorda inclusiv filozofilor buni.)

 

Insa libertate inseamna in primul rand sa te poti elibera de zeii rai, care ne bantuie, fie ca este vorba de “politica”, isterie TV in direct sau spasmele cotidiene ale orasului in care traim.

 

Libertate inseamna, in al doilea rand, sa nu pui raul (sau lipsa binelui) pe seama alogenilor, capitalistilor, ideologiei sau stiintei. Este foarte posibil ca mare parte de vina sa fie in noi si daca e asa, ar trebui sa o recunoastem. Un american destul de commonsensical si nici pe departe filozof spunea ca este o prostie sa te lupti cu tine insuti, nu ai sa iesi niciodata invingator. Suna stupid, dar e adevarat. E common sense.

 

Bineinteles, este o definitie psihologizanta a libertatii. Dar este o definitie de lucru.

 

Continuarea - maine, in cel mai exemplar spirit al desertaciunii mediatice.