Am citit relativ recent un articol al domnului Sorin Lavric. Sententios, trist si mesianic, imi pare a fi una din numeroasele intrupari descarnate ale spiritului neputintei, atat de exemplar manifestat in scrierea filozofico-epistolara romaneasca.
Adoptand stilul de deschidere timid-analitic al domnului Lavric, as spune ca filozofia la nivel universitar nu se prabuseste. Exista doua cazuri, cel anglo-saxon si cel continental (categorie in care as include cu generozitate si filozofia romaneasca), care pot fi cu usurinta constatate astfel (scuze pentru spritul empiric):
(1) O scurta vizita de 4 luni in mediul universitar american, probabil atat de detestat de majoritatea universitarilor nostri, ar fi cu adevarat instructiva. Nu incerc sa dau argumente in carti, conferinte si nume de profesori, pentru ca, probabil, pentru un astfel de mindset ar fi doar un apel la cantitativ – tipic “desertului media”. Iata si argumentul calitativ, la fel de robust ca aceasta intreaga abordare calitativista: in State universitarii nu doar ca traiesc din filozofie, dar traiesc si pentru filozofie. Si sunt unii care o fac chiar foarte bine. Nu, “americanii” nu sunt niste buimaci recuperati din Yellowstone si repartizati “pe la institutii”; il inteleg pe Kant sau Heidegger si nu mananca (doar) junk food.
(2) Filozofia continentala “de universitate” este intr-adevar imbatranita, cum este intregul continent. Lipsa de vana a filozofiei este o consecinta a lipsei de vana a europenilor, a imbatranirii si deopotriva infantilizarii produse de statul bunastarii. Sau a lipsei unui inamic, ar spune unii. Sau a lipsei nevoii de a lupta cu un inamic atat de serios in perioada razboiului rece, cand “tatal” era inca in putere – ar spune altii.
In Romania, cauza este cu totul alta: vechea garda, care nu se multumeste doar cu ramanerea pe pozitii, ci si cu amprentarea – un termen consacrat – generatiilor tinere. Asa ca cele trei posibilitati identificate de domnul Lavric sunt de fapt doua, deoarece filozofia continentala “de universitate” nu are unde sa mai cada. E deja la punctul 0. Mai jos nu se poate.
Ceea ce este cu adevarat grav, si aici fac iarasi referire atat la amprentarea sus-amintita, cat si la faptul ca reprezentantii institutionali ai “filozofiei romanesti” pot primi doar otrava din pharmacon, este ca autorul opteaza pentru o solutie de tipul “rezistenta prin cultura” si identifica vina in alta parte.
Solutia nu este rezistenta prin cultura, ci “performanta” prin cultura, bucuria ca te indeletnicesti cu filozofia. Traim intr-o lume libera sau, pentru criticii de stanga ai societatii democratice, intr-o lume cu un grad de libertate infinit mai mare decat cel de sub comunism. Desi suntem supusi nenumarator constrangeri, suntem liberi sa performam si sa ne bucuram ca facem filozofie, inclusiv institutional.
(Pentru cei care vor obiecta ca libertatea este puternic ‘constransa’ de triviale nevoi materiale, care nu te lasa sa iti cumperi carti online, sa te duci la conferinte & co., am sa le spun ca ar fi benefica putina implicare si iesire din iluzoriile “gaoace ale culturii libere” sau din “alveolele culturii”. Sunt multe oportunitati de finantare, pe care capitalistii rai le acorda inclusiv filozofilor buni.)
Insa libertate inseamna in primul rand sa te poti elibera de zeii rai, care ne bantuie, fie ca este vorba de “politica”, isterie TV in direct sau spasmele cotidiene ale orasului in care traim.
Libertate inseamna, in al doilea rand, sa nu pui raul (sau lipsa binelui) pe seama alogenilor, capitalistilor, ideologiei sau stiintei. Este foarte posibil ca mare parte de vina sa fie in noi si daca e asa, ar trebui sa o recunoastem. Un american destul de commonsensical si nici pe departe filozof spunea ca este o prostie sa te lupti cu tine insuti, nu ai sa iesi niciodata invingator. Suna stupid, dar e adevarat. E common sense.
Bineinteles, este o definitie psihologizanta a libertatii. Dar este o definitie de lucru.
Continuarea – maine, in cel mai exemplar spirit al desertaciunii mediatice.
