Nici stiinta, nici ideologia nu au putut “opri” un Heidegger – dau un exemplu apropiat mediului intelectual romanesc contemporan (lungimea titulaturii e o ironie a limbii, nu a gandirii). Putem spune, cel mult, ca ne-a oprit pe noi sa redam niste repere pe drumul gandirii. Poate fi o limita, si daca este intr-adevar, trebuie sa ne-o asumam cu onestitate si sa “activam” in continuare cu seriozitate ca profesori de filozofie. Asa au facut si profesorii de filozofie nemti instruind cu seriozitate zeci de generatii de studenti, pana cand din randurile lor a aparut un Kant, un Hegel, un Husserl sau un Heidegger. Probabil ca noi, privind dinspre Balcani, am zice ca au fost cam terni – si poate chiar au fost. Nu s-au bazat ca noi pe “mica impresie artistica” si iata ca au spus cate ceva care ne ajuta si pe noi sa functionam in bransa. Sunt convins ca asta se intampla si in sistemul universitar american de astazi.
Ceea ce domnul Lavric afirma in legatura cu umilinta la care filozofia este supusa de catre stiinta ma lasa perplex. Este cu siguranta un intelectual erudit, familiar cu presocraticii, Platon, Aristotel sau stoicii si nu indraznesc sa il retrimit la ele. Cred insa ca acest atac este simptomatic pentru o buna parte a mediului intelectual romanesc, cu care, marturisesc jenat, m-am surprins fraternizand de nenumarate ori si sub nenumarate chipuri. Este un atac intrucatva oedipian – un atac direct la fondatorii filozofiei si ai stiintei. Altfel e doar o figura de stil si un slogan dogit din Heidegger.
In ce priveste ideologia si acel “set de discipline hibride cu rol servil, menite a da o glazură teoretică deciziilor neteoretice ale politicienilor”, am sa dau o replica punctuala, “analitica”:
(1) o retrimitere la texte fundamentale - Platon, Aristotel, stoici (de aceasta data indraznesc!);
(2) o sugestie: “analistii politici” nu trebuie confundati cu oamenii – putini la numar – care reusesc sa stapaneasca arta si stiinta acestor indeletniciri “servile” si care, probabil, nu exista in Romania; dar care au contribuit la momentul ’89.
(3) o referire la spatiul american: atat oamenii care au facut / fac politica, cat si “sfetnicii” acestora au dobandit si arta si stiinta de a conduce in universitatile americane. Nu in ultimul rand, trebuie spus ca Universitatea americana este, cu siguranta, unul dintre cele mai fertile soluri ale gandirii politice a secolului XX – John Rawls, Alisdair MacIntyre, Leo Strauss, Hanah Arendt and so on. Acestia ne spun, intr-o maniera eleganta si in acelasi timp serioasa, ca intr-o lume in care intelectualii se respecta pe sine, ceilalti “dau doi bani pe ei”, indiferent daca imbratiseaza liberalismul, neoconservatorismul sau paleoconservatorismul.
Citind articolul m-am intrebat, din nou, noi unde stam atunci cand judecam astfel? Privind la Romania contemporana, raspunsul este simplu: NICAIERI. Dar cu siguranta ca acum este mai important unde vrem sa mergem decat unde suntem. Eu nu vreau sa ajung nicaieri. Si nu cred ca alti intelectuali romani, desi au vocatia nimicului, ar trebui sa vrea sa ajunga nicaieri. Nu cred ca solutia este sa ne retragem in “alveole” si “gaoace” si sa ne iluzionam ca vorbaria noastra, adanca si sententioasa, “va avea un cuvant greu de spus”. Nu va avea greutate nici macar pentru noi, fata in fata cu momentul final, si anume pensionarea culturala.
In niciun caz nu sustin ca invinsii trebuie judecati sau expusi, ei sunt intr-adevar ai nostri si noi toti, ca si comunitate, suntem responsabili pentru esecul lor. Dar cred ca e onest ca, atunci cand te recunosti invins, sa te retragi in alveola (si eventual sa astepti sa fii salvat) si sa nu faci prozeliti printre cei care merg pe doua picioare. Doar daca nu o fi si asta vreun fel de erezie care vrea sa cucereasca lumea prin martiriu…
