O meserie mai veche decat cea mai veche meserie

Ati fost vreodata la inmormantari? Daca ati fost si nu v-ati descoperit, etern meserias al celei mai vechi meserii, inseamna ca traiti.

Deci: ati fost la inmormantari?
Oameni in negru surescitati, incercand – catarati pe alte furnici piscacioase – sa stabileasca itinerariul Haosului (spre deosebire de nunti, unde oameni in alb-negru depun acelasi efort absurd).

Oameni in negru sau nu – chibitand organizarea, caci itinerariul nu il poate vedea nimeni. Inca.

Un preot sau doi, cantand pios iertare mortului, in numele neputintei argumentului ontologic si al absentei unei mici si imbarbatatoare prestidigitatii celeste de final, incercand la fel de falacios sa justifice ca ceilalti inca mai traiesc.

Un altul, care nu intra in ritual, ci se da batut si paraseste scena inainte de inceperea programului artistic: “Asta-i viata”.

Femei si uneori barbati, doborati regulat de accese de plans isteric, care te ajung din urma peste doua ore, la un pahar de vin glumet. Aici te intalnesti cu tine si cu o meserie mai veche decat cea mai veche meserie.

Cred ca esti constient ca pana si o Dacie beneficiaza de programul “rabla”.
Prost facut, iar nu nascut, Mein Herr!
Intre timp, raman cu meseria mea, pe care n-o stiu cel mai bine.

Revin cu greu si mitic

Revin cu greu. Laboratores aproape au cucerit bellatores. Laboratores aproape au acoperit cu vocea pe oratores. Tin timpanul la zumzetul care vine din perete, incerc sa-l tin minte in dubla calatorie in care pornesc. Prima este inceputul celei de-a doua si de ea am sa vorbesc curand. De prima.

Huzurul de vara tarzie incearca zadarnic sa-si faca loc in micile zile de octombrie, dar inca visez la vara calda si racoroasa de pe malurile hune ale Dunarii. In schimb, poti intotdeauna sa te rotesti impotriva Pamantului, spre locuri mai calde, unde vinul nu are memorie, iar pestele-i inca pescuit de apostoli. Ca o fiinta mitica, peste noua mari si noua tari, la capatul lumii, acolo unde doar tu stii ca esti o fiinta mitica.