oda

Mircea,

esti un virus.

Razi, Mircea!

Parintele Gherman: “Care este scopul teologiei şi al vieţii creştine pe acest pământ frumos împodobit? Nu este dulceaţa morţii care încununează năzuinţele noastre pământeşti?”

Goin’ to Nowhereville, District Myself

lui Mircea, inspirat tardiv de Bukowski

Nu, n-am avut insomnie

as’ noapte,

mi-am dat doar intalnire cu mine

dupa ce

initial a trebuit

sa insel vigilenta sotiei

cu pretul unui somn de patru ore.

Asa ca m-am intalnit

cu mine pe la patru,

am discutat putin despre vreme,

despre succesul manevrei

cu somnul,

despre meciul de rugby Irlanda – Anglia,

despre ce tigari

o sa-mi cumpar maine.

L-am servit cu o dusca-doua de lapte

direct din bidon,

apoi s-a cracanat de ziua

si ne-am despartit grabiti,

el cu ale lui,

eu tarandu-ma sleit de lumina soarelui

inapoi in cutie.

 

Consideratii intelectuale inactuale

Am citit, recent, un articol fabulos. Fabulos de gri, adica plin de adevaruri si de neadevaruri, de-a valma. Este vorba de articolul domnului Mircea Cartarescu, “Amurgul intelectualilor”.

Parafrazandu-l pe domnul Mircea Cartarescu, spun ca mi se pare halucinant faptul ca in ultimele decenii intelectualii au facut pasul inapoi, lasand societatile inainte. Este, intr-adevar, un simptom al democratizarii (culturii) ca revolutie permanenta. Din nefericire, intelectualii romani se supun unicei exigente de a produce periodic, la intervale egale de timp, opinii, indiferent daca acestea contin sau nu miez. Asemeni stirilor, indiferent de ora lor de difuzare.

Intelectualii romani continua sa scrie istoria unei frustrari eternizate in paradigma tradarii carturarilor. Chiar si atunci cand soarele propriei celebritati straluceste la amiaza, ei continua sa sufere de complexul stirilor de la ora 5, inteles ca unic mod de manifestare si recunoastere a viziunii lor politice (i.e. dedicata polis-ului). Desi se vor inactuali, adica cu un pas inaintea societatii, si anume mici titani care proiecteaza viziunea a ce va sa vie, esueaza lamentabil in apetitivul facultatii aristoteliene, dornici de o plenara recunoastere pe care in mod evident si, in acelasi timp, paradoxal, o au din plin in societatea romaneasca contemporana.

Magarul-filozof nietzschean face o figura buna pe langa intelectualii romani: el nu poate nici sa isi duca povara, dar nici nu o leapada. Intelectualulii romani nu cara nicio povara, dar clameaza patetic greutatea ei in piata publica. Este cu atat mai jenant cu cat ei nici macar nu pot fi acuzati de ipocrizie: se pare ca intelectualii romani cred sincer in povara lor… inexistenta.

Nu cred in common sense-ul natiunii romane (evit cuvintele “popor” si “populatie” datorita conotatiei lor negative), dar in acelasi timp ma intreb si eu de ce intelectualii romani nu mai sunt credibili in patria lor, cel putin la nivelul “angajarii social-politice” (caci nimeni nu ar nega voluptatea Nostalgiei). Parafrazandu-l in raspar, din nou, pe domnul Cartarescu, ma intreb de ce o anumita parte a intelectualitatii are o priza atat de mare la public. Raspunsul este trivial: sustin establishment-ul.

Aparent paradoxal, din acelasi motiv intelectualii sunt urati: nu doar ca au coborat din turnul de fildes, dar au jurat sa lipeasca afise electorale. Altfel zis, intelectualii romani nu au inteles ca, din momentul in care au inceput sa “activeze in social”, au inceput sa se supuna acelorasi legi ale desucheatei mode carora li s-au supus si muzicienii in voga in anii ’90. Bineinteles ca aceasta lege poate fi infirmata doar de o viziune a polis-ului capabila sa vada dincolo de indeletnicire prezente. Dar cine are curajul sa interpreteze Bach, rezistand tentatiei de a castiga editia curenta a Eurovision-ului?

Si chiar asa, de ce sunt intelectulii urati? Are sens aceasta intreabare? Nu prea, atata vreme cat nu au fost niciodata iubiti. Cel mult ne poate interesa, pe unii, “de ce suntem noi urati, acum?”. Si oare chiar nu ar fi bine daca intelectualii ar fi urati? Ar insemna ca sunt cu adevarat inactuali, ca poseda acea viziune care schimba si nu doar critica societati. Daca suntem nelinistiti ca intelectualii sunt urati prin “nebagare in seama”, pentru ca nu sunt invitati la emisiunile TV, inseamna ca am ratat in mod fundamental menirea intelectualului, coborandu-l, din nou, la rangul de stire. La rangul de Mehr-Nachricht.

Dar probabil ca aceasta confuzie se inscrie in seria “normala” a confuziilor mai cuprinzatoare, care crediteaza existenta vreodata a vreunui interes public pentru zona eroica a culturii – stiinta, filozofie, arta. Un credit acordat in numele postmodernismului si al democratizarii culturii, atat de blamate, culmea, la sfarsitul sofismului cultural din articolul sus-mentionat.

Cel mai mare pacat al intelectualilor romani este ca au transformat veritabila inactualitate a vizionarului, a deschizatorului de perspective aflat cu mult inaintea timpului sau, intr-o triviala inactualitate a intelectualului domestic si castrat care nu a mai aparut de cateva luni la televizor.

Ne tragem din comunism, tovarasi

M-am apucat sa citesc “Confesiunile unui cafegiu”, o cartulie care mai degraba s-ar intitula “Confesiunile unui lucrator in comertul de stat”, pentru a descrie “plenar” si fara falsa modestie abilitatile, pregatirea si experienta autorului. Un prim amanunt interesant: Gheorghe Florescu afirma ca a refuzat colaborarea cu securitatea, in conditiile in care cei grei din comert erau activi acoperiti sau “pensionari”…

Este o carte pe care cu greu o poti citi cu detasare, de multe ori neputand sa faci abstractie ca, in ciuda “evenimentelor” din ultima parte a carierei sale, a trait intr-o lumea in care s-a integrat perfect si care celorlalti le “cauza”. O lume in care noi si parintii nostri nu puteam fi decat ceilalti. O lume in care traim si astazi.

Este cu siguranta e o carte-document, foarte utila istoricilor si celor care vor sa aiba o imagine completa a gradului de “penetrare” a securitatii in toate “ramurili” de activitate. Descrie cu lux de amanunte nu doar cum se fura si cum se faceau relatii, ci si biografiile unor oameni cu care a intrat in contact, dar cu care nu a fost amic…ciudat, nu?

Nu stiu de ce a laudat-o atat de mult mesterul Dan C. Mihailescu, dar stilul scriiturii imi pare slab: un limbaj de lemn, de organ si de partid, impanat cu mari vorbe de duh extrase din mahalaua bucuresteana, colportate si astazi, uneori sub alte forme, de asa-zisele VIP-uri. Un text probabil “polizat” de vreun editor de la Humanitas, care a mai scos esentele tari.

O biografie interesanta a unei figuri paradigmatice pentru anii comertului comunist. Un descurcaret care aspira la “lumea buna” a Bucurestilor, compusa, de-a valma, din scriitori, actori, peceristi, militieni si securisti. Un tip care a trait bine toata viata (“trai pe vatrai”, cum se repeta obsesiv), mai putin cei trei ani in care a fost arestat, si care, iata, la 20 de ani de la lovilutie este din nou in fata, devine un celebru autor de best-seller (eu am cumparat editia a doua).

Tragi-comic, nu? Nu, tovarasi?

Renunta la fumat

Fumatul e o adictie care ma chinuie si mi-am promis sa ma las de fumat. De astazi. Vreau sa ma despart de subcultura fumatului. Stop smoking, baby!

Exista placeri mai mari decat fumatul, intr-adevar. Si nu vorbesc aici de placerea de a te holba la un panou cu o femeie imbracata sumar. Exista placerea de a nu fuma.

Pentru toti cei care sunt chinuiti de tigari, trabuce si alte fumuri le recomand o resursa antifumat geniala, pe internet. Este vorba de Joel’s Quit Smoking Library, unde veti gasi informatii si mai ales consiliere pas cu pas, zi cu zi, saptamana cu saptamana. Veti gasi raspunsuri simple sau complicate, care va vor lamuri atat in legatura cu mecanismul adictiei de nicotina, cat si cu privire la riscurile de sanatate reale, nu “probabile”, ale celor care fumeaza.

Pe scurt, despre Joel Spitzer, campionul luptei antifumat: este membru al American Cancer Society si furnizeaza consiliere pentru renuntarea la fumat inca din 1972. In cartea lui veti gasi niste fotografii sinistre, dupa care fotografiile “sinistre” de pe pachetele de tigari vi se vor parea foarte cuminti.

Stop smoking, baby!

All the sisters of mercy

“…numai barbatii pot sa fie cu adevarat ingrijitori de bolnavi, mania pacientilor de a se lasa ingrijiti de surori medicale este un simptom de boala in plus; in timp ce ingrijitorul isi ingrijeste pacientul plin de abnegatie si uneori il vindeca, sora medicala alege drumul femeiesc: il seduce pe pacient intru vindecare sau intru moarte, pe care o erotizeaza usor si o face mai gustoasa.

Cam asta spunea ingrijitorul meu Bruno, caruia nu-i impartasesc parerea decat cu oarecare rezerve. Cine si-a lasat ca mine, la cativa ani o data, propria viata confirmata de surorile medicale, isi pazeste cu strasnicie recunostinta, nu permite asa usor unui ingrijitor ursuz, oricat de simpatic ar fi el, sa-l instraineze, plin de invidie profesionala, de surorile lui medicale.”

 

Guenter Grass, Toba de tinichea