“Mr. Attlee is a very modest man. Indeed he has a lot to be modest about.”
Winston Churchill
L-am cunoscut in liceu. De fapt, este impropriu spus ca l-am cunoscut. Am fost nevoit sa il cunosc: a IX-a B (clasa lui) era langa a IX-a C (clasa mea), iar eu eram un vizitator fidel al clasei a IX-a B, aici aveam nenumarati tovarasi de tampenii insolite. Avea par cret, mare si lanos. Nu era tuns afro, dar nici nu era neingrijit. Puteam sa jur ca din cap ii crestea un boschet. Am inregistrat pe radar imediat parul asta cret si ochii albastri-spalaciti si putin cam inexpresivi, asa ca am decis sa il ocolesc. In afara de asta, creatura mai secreta si o “deferenta” tampa care ma trimitea direct pe culmile penibilului.
Problema e ca domnul S., poreclit de golanii de pahar “oita barsana”, auzise ca ma entereseaza ceva teme de discutie filozofice, asa ca ma urmarea. Imi zambea. Uneori ma cauta! Eram disperat. Ma simteam vanat. Intocmai ca intr-un stupid serial SF care rula atunci pe TV: robotii preluasera puterea si vanau ultimii 10 oameni ramasi pe planeta.
Inevitabil, am fost prins cu garda jos de nenumarate ori. Asa ca, in timp, dezvoltasem un fel de anticorpi care, desi erau buni pentru ca devenisem imun la balivernele culturale ale oitei, erau si prosti, pentru ca, asa morti cum erau, virusii erau acolo, in sangele meu. Dar care era problema, in fond? Problema era ca domnul S. invatase pe de rost o multime de carti de filozofie prin in clasele a unspea si a doispea, iar cand cadeam in plasa, ma aresta cu tot felul de discursuri complicate, imbibate cu multe neologisme, infipte intr-un jargon filozoficesc de doi lei. Acum, ce-i drept, el avea o oarecare inteligenta nativa, dar care nu prea o depasea pe cea a manipulantului de marfa-n port. Motiv pentru care nu reusea sa ma pacaleasca cu stilul bombastic, exaltat, maret si lipicios, care imi dadea stari de somnolenta vecina cu plictiseala de duminica.
Spre sfarsitul clasei a doispea, am decis sa il ocolesc punct. Un coleg de la a XII-a A (care peste ani va lucra in Servicii 
) il pacalise sa ii dea scrisoarea de amor catre L., o tipa foarte frumoasa de altfel, si citise in fata clasei continutul liric-emotiv – bineinteles, o poezie. Problema care m-a deranjat cel mai tare in toata afacerea a fost ca poezia era complet stupida si lipsita de imaginatie – am participat si eu la micul cenaclu ad-hoc.
Apoi l-am reintalnit dupa un an in Bucuresti, oarecum coleg de facultate – nu intrase din prima. Dar aici era usor de evitat, orasul era mare. L-am mai vazut de doua ori. In anul patru, cand un amic grav sedus de partea vicioasa a vinului, ii propovaduia niste poeme inodore (or fi fost aceleasi din liceu?), cu siguranta in incercarea de a-si castiga alti discipoli dispusi sa-i soarba profetiile heideggeriano-dostoievskiene, condimentate cu interjectii autohtone. Dupa alti doi ani l-am intalnit din nou pe omul cret pe Magheru, ajunsese sa vanda jucarii din usa-n usa, bineinteles, o afacere de succes.
De 6 ani nu l-am vazut si nu am mai auzit nimic de el. Incepusem sa ma simt oarecum vinovat pentru micile malitii cu care il piscasem de atatea ori. “Oare ce-o mai fi facand?”, ma intrebam. Constient ca de fapt nostalgia era legata de acei ani nebuni si trecuti, si nicidecum de intalnirea cu omul cret, am continuat multa vreme sa starui, letargic, asupra imaginii lui.
Deunazi, insa, mi-a trecut. Rememorand, cu ajutorul lui Mircea, un citat pe care Steinhardt il reproduce in Jurnalul Fericirii, mi-am readus aminte cine este domnul S. (Omul Cret) si am reusit, in sfarsit, sa disociez intalnirea cu el de intalnirea cu acei ani. Si mi-am mai dat seama, asa, deodat’, ca spiritul domnului S. este bine-merci, nu trebuie sa am grija lui. M-am reintalnit cu el pret de cateva minute citind niste articole publicate recent de catre alti domni S., care vand tot un fel de jucarii (stricate) pentru niste minti la fel de stricate si infirme. Sunt insa mult mai dichisit ambalate, e drept. Au aparenta de argument filozofic si dezbatere (sau, ca sa fac o gluma pe care doar initiatii o vor intelege - “dez-batere”) si, in plus, sunt perfect echipate pentru a salva si a mantui. Atat oameni concreti, cat si omenirea, in totalitate. Sau, mai degraba, in genere. Sau, mai degraba, oameni concreti.
Din pacate, insa, niciun domn Attlee nu e modest.
